Cine va crede
că m-am trezit
pe un drum de flori
pe care călcau pașii mei
în loc să-l mângâie
drum ce ducea spre laguna
Cizmele mele ușoare
din piele de caprioară
erau pândite de lupi
și mă purtau ireversibil
spre o gondolă de cristal
ca o lebădă
Soarele apunea undeva
rastogolindu-se
în apele liliachii ale mării
dintre continente
Destinul
ca
o lebădă
mă ducea spre apus
lin
fără întoarcere
iar în urma mea amintirile
pluteau pe cerul gata să se stingă
legate de inima mea
cu fire invizibile
ca niște jucării
viu colorate
Ne
trezim ades
mergând
spre destin
(sau
plutind)
și
nu înțelegem
că direcția noastră
nu poate fi
relație
cauză-efect
și ne-ntrebăm de ce
tot mai rar
ne-ntoarcem ca o stea
dureros
spre amintire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu