Miez

Și

pentru că nu știm să așezăm

acele ceasornicului

fiindu-ne teamă de infinit

zâmbim timid

spre moarte și spre viață

spre răsărit și spre apus

spre toamnă și spre iarnă

uitând ca de fiecare dată

           esențialul

Nu știu

Un lucru mai vechi mă apasă

un lucru mai nou m-ar cunoaște,

o vale

și munți ce-au scăzut în putere

o apă ce nu recunoaște

           trecutul

O piatră ce stă fără sprijin

un cer rădăcină în stâncă

un timp strecurat prin culoare

speranța spre marea adâncă

un drum șerpuind pe sub cetini

și-un brad ce-a pierdut din durere

izvorul ce spre stele se cere

doi nori care negri m-apasă

cararea ce mă poartă spre casă

și cântece zeci de cuvinte

amintind de dureri și prieteni

ca de locuri și lucruri

           prea sfinte

Eliberarea primăverii

Când în razele dimineții

un copil mergând spre școală

           supărat

a spart gheața unei bălți

închegate de noaptea iernii

a-nceput primăvara

să curgă spre noi

           timidă

cu discrete valuri albastre

după care se înghesuiau

           nerabdătoare,

doar bănuite de noi,

torente de flori

           și fluturi

Tot pământul s-a cutremurat

           pentru o clipă

vibrând apoi ca un răspuns

           ecou

în urma loviturii date

de piciorul unui copil

           supărat

cu ghiozdan în spinare

copil care nu se grăbea

           spre școală

În visul lui

se contura

prima zi de vacanță

și cu toate că

primavara nici nu înmugurise

sufletul lui zburda

           liber

într-o poiană verde

la marginea unei păduri

lângă un pârâu

           limpede

împreună cu un cățel

mic și flocos

ca un pămătuf

Cerul nu putea să fie

           decât albastru

iar norii nu puteau să fie

decât albi de puf

plutind pe sufletul uriaș

al copilăriei noastre

ca pe un ocean liniștit

Scrutând orizontul

nerabdători am pășit

           prin anotimpuri

           spre maturitate

amintindu-ne cu durere

           de clipa

când am eliberat primavara

Transformare

Cine va crede

că m-am trezit

pe un drum de flori

pe care călcau pașii mei

în loc să-l mângâie

drum ce ducea spre laguna

Cizmele mele ușoare

din piele de caprioară

erau pândite de lupi

și mă purtau ireversibil

spre o gondolă de cristal

           ca o lebădă

Soarele apunea undeva

rastogolindu-se

în apele liliachii ale mării

           dintre continente

Destinul

ca o lebădă

mă ducea spre apus

lin

fără întoarcere

iar în urma mea amintirile

pluteau pe cerul gata să se stingă

legate de inima mea

cu fire invizibile

ca niște jucării

viu colorate

Ne trezim ades

mergând spre destin

(sau plutind)

și nu înțelegem

că direcția noastră

nu poate fi

relație cauză-efect

și ne-ntrebăm de ce

tot mai rar

ne-ntoarcem ca o stea

dureros

           spre amintire

Joc de cuvinte

Ploi

din noi

cântec din foi

mărăcine

spini

și uscăciune

rău

în hău

bine

în fine

tabloul acesta de vară

aș vrea să-l pictez într-o seară

dar nu găsesc culori, pânză, credință

și multe încă ce-s de trebuință,

iar vremea între timp încet se schimbă

și mi-au rămas cuvintele pe limbă

și mi-a rămas culoarea în pahare

tabloul acesta de vară e altul acum

în urma mea

în urma lor

totul e scrum

albastrul vrea să se transforme în verde

dar ploaia lunii mai nu ne mai vede

dar ploaia lunii mai nu ne mai vine

pentru-a schimba răul din noi in bine

scrum

fum

tăciune

și multă speranță

               de bine

O primavară devreme

S-au scuturat florile de prun

din cauza vântului și a zapezii

                                 din ajun

s-au scuturat și-au început să plângă

deși era departe vremea morții…

…strălucitoare stelele nopții

                                 de primăvară

au cernut bruma sub senin

acel amestec minunat de culori

                                 era plin

de curajoase flori

care-așteptau

să se transforme-n fruct

………………………..

Cântă-mi cobzar un cântec trist

viața mea nu-i

viața unui artist

se frământă încă

pentru-a ieși izvor curat din stancă

nu s-a născut deocamdată

tânjește embrion într-o lume demodată

                                 …și…

cu toate că s-au scuturat florile de prun

și-mi este imposibil să le-adun

încerc totuși petală cu petală

să construiesc o albă catedrală

în care, curate albinele să vină

                                 dupa nectar, polen

                                 dupa lumină

Tot despre trecere

Din atâtea vacanțe

colorate cu speranțe

și albastre viorele

s-ar fi înălțat

          visele mele

Din atâtea începuturi de vară

spre care mă cheamă inima iară

ca un zbor curajos de rândunele

s-ar fi înălțat

visele mele

Din atâtea dimineți liniștite cu rouă

culori ce-ar fi rupt inima-n două

printre albine zburând

într-o grădină cu zorele

s-ar fi înălțat

          visele mele

Apoi într-o seară de vară târzie

când primii struguri inima ți-o îmbie

pe-un cer de catifea amirosind a piersici

și presărat cu miriade de stele

s-ar fi înălțat 

          visele mele

Au trecut de mult

ultimele vacanțe

rămânând în suflet prea puține speranțe

totuși după ochi au rămas

câteva albastre viorele

de unde aștept să se nască

din nou

           visele mele